Sa mai mancam si cultura…

Nu stiu cum sa incep acest articolas. Cred ca voi incepe prin a va zice ca nu este absolut deloc despre mancare, gastronomie si alte treburi “d’ale burtii”. Acesta este un articol-povestire despre o experienta ce abia am trait-o. Sa incepem cu un preambul:

In aceasta seara am aflat ca in Bucuresti se desfasoara un program cultural sprijinit de Primaria sectorului 3 si Teatrul Act, program denumit “Teatrul face pACT cu gasca ta din liceu”. In esenta se ofera spectacole de teatru gratuite catre elevii de liceu. Din pacate nu cunosc foarte multe detalii, dar puteti citi cate ceva aici (singurul loc unde am gasit ceva despre acest program). La o asemenea piesa de teatru am asistat si eu in seara aceasta…

Introducerea fiind facuta…. sa dam drumul la poveste: cum mergeam noi spre Teatrul ACT (fara sa stim de programul mai sus mentionat) ne-am intalnit undeva in Piata Amzei cu o gasca mare de… tineri care, clar indreptandu-se spre o directie anume, incercau sa castige un eventual record mondial la comportament necivilizat pe strada. Ok, inteleg rasetele, inteleg mistourile, inteleg vocile ridicate (deh! am fost si eu ca ei) dar nu intelegam imbrancelile, intratul si tipatul in ganguri etc. etc. etc. Absolut ca o gluma am aruncat catre prietenii cu care eram un “Haha, oare astia merg la teatru?”. A fost luata probabil ca o gluma buna, dar in curand ne-am dat seama ca era de fapt… o realitate. Absolut toata gasca umplea intima sala de reprezentatii a Teatrului Act cu rasete, chiote, chiraieli si alte manifestari… teatrale. Un domn (de care am aflat mai tarziu ca e directorul Teatrului ACT) a rostit cateva vorbe la inceputul piesei, indemnand asistenta sa inchida telefoanele mobile, sa faca liniste si sa incerce pe cat posibil sa se comporte civilizat, ca la teatru (a facut ceva eforturi sa se simta auzit). A urmat apoi regizorul piesei, domnul Cristian Dumitrescu, cu cateva vorbe despre piesa si despre cum ar trebui sa ne comportam in teatru, spunandu-ne ca la sfarsit, putem ramane 10 minute pentru o sesiune de Q&A (sau FAQ 🙂 ) despre piesa, teatru etc. Mi s-a parut o initiativa excelenta, mai ales ca acum patru ani am avut ocazia sa asist la un fenomen asemanator dupa ce am vazut piesa “Ma tot duc” (Oana Pellea si Mihai Gruia Sandu), lucru care m-a facut sa inteleg mai bine ce-am vazut si, mai ales, de ce am vazut (si, de fapt, acea piesa a inspirat titlul si, mai ales, logo-ul acestui blog). Piesa din aceasta seara a fost “Cumetrele” de Michel Tremblay, pusa in scena de trupa de teatru Sigma-ART.

…si a inceput piesa. Atmosfera, cum bine a observat domnul Dumitrescu dupa spectacol, a fost “de stadion”. Elevii teribili ai sectorului 3 nu se abtineau de la dat replica actorilor (“Femeia asta are nouazeci si trei de ani!” suna replica pe scena, “Multi inainte” se aude din sala urmat de un hohot de ras), nu se abtineau sa rada cand nu era de ras, sa comenteze (“Asa, da-i, hăhăhăhă”, “Mama ce i-a tras-o!”, “Tan-taaniiii !”). Actorii – unii la fel de tineri precum audienta – s-au abtinut vizibil sa nu riposteze la fel. La un moment dat au inceput sa ridice tonul pe scena, abrutizand un pic interpretarea dar reusind sa pastreze mesajul intact. Pentru asta i-am admirat sincer. Majoritatea asistentei, vizibil plictisiti dupa o ora si jumatate, a inceput sa foiasca si sa se uite la ceas, unii chiar parasind sala (daca stiti cum arata salita teatrului ACT atunci stiti ce haios e ca o gasca de 8 insi care stau vis-a-vis de intrare sa paraseasca sala; daca nu stiti va zic eu – not pretty) spre partiala usurare a noastra. Zic partiala pentru ca si-au lasat colegii in urma sa continue show-ul (si sa indese si ei in buzunare o parte din decor care consta in milioane de taieturi marunte de reviste). Norocul lor (si al nostru) a fost ca piesa a mai durat doar zece minute. S-a facut remarcat in special un grup din fata noastra care tot timpul si-au dat coate, s-au hlizit si la fiecare moment mai tensionat scoteau cate un “hopa!” in gura mare.

La finalul piesei, dupa aplauze (da, au fost, culmea!, cred ca au auzit de undeva ca la teatru trebuie sa aplauzi la sfarsit) sala s-a golit, ramanand doar noi cei care luasem in serios invitatia de a sta de vorba cu trupa. M-am bucurat sa vad ca printre cei ramasi erau si destui elevi de liceu, dornici sa cunoasca pe cei ce s-au chinuit sa dea o reprezentatie de calitate, atat cat s-a putut. Astfel le-am cunoscut pe Irina, pe Andreea (ok, pe ea o cunosteam 🙂 ), pe Anca si pe alti tineri minunati care au pornit deja pe drumul extrem de greu dar foarte frumos al actoriei. Un lucru absolut inedit l-a constituit prezenta pe scena a… parintilor unora dintre acesti tineri (cum ar fi mama Irinei) care s-au oferit sa le dea o mana de ajutor in intruchiparea personajelor mai… varstnice. Un lucru extraordinar a fost si faptul ca una din actritele principale, doamna Vasilica Popescu, este mama unui fost membru al trupei Sigma care a ales sa ramana alaturi de trupa dupa ce fiul (sau fiica? am uitat) dansei a parasit Sigma ART. Nu stiu daca acesti oameni au vreun pic de studiu de actorie, dar s-au descurcat admirabil (chestie care ma face sa ma gandesc ca hmmm… pot sa fiu actor fara scoala… hmmmm…).

Nu stiu ce sa zic pe post de concluzie. Articolul s-a vrut o povestirea, iar povestirile nu au concluzii de obicei (sau cel putin nu rostite pe fata). Am sa incerc totusi – “scursuri ale societatii” este un termen dur. In fond si la urma urmei e vorba de niste copii care nu au primit indrumarea potrivita. Vina parintilor? Nu cred. Stiu cazuri de copii ai unor parinti extraordinari care, odata cu inaintarea in varsta, s-au lasat mai mult influentati de anturaj decat de familie si n-au ajuns tocmai un model de urmat. Vina dascalilor? Probabil. Sunt curios ce motivatie au acesti… elevi sa vina la teatru. Au fost scutiti de o ora – doua? Atunci de ce nu s-au dus in parc sau intr-un bar, n-ar fi fost prima oara, sunt convins de asta? Li s-a promis un punct in plus la teza? Ce profesor in toate mintile ar face asta? Oare sunt mai jmecheri in fata colegilor pentru ca au deranjat o piesa de teatru? Poate cultura nu e totusi pentru toata lumea…

In incheiere nu pot decat sa va invit sa faceti si voi experimentul (cam flawed acum, pentru ca stiti la ce sa va asteptati) – duceti-va joi la Teatrul ACT sa vedeti piesa “PROF… sau Voua nu va e rusine sa mergeti la teatru?” (va promit ca e interesanta, am primit niste spoilers 🙂 ) – intrarea e gratuita, sunt convins ca puteti convinge la intrare ca sunteti doar niste oameni care vor sa vada o piesa buna. Daca alegeti totusi sa nu faceti experimentul… va invit la studioul trupei Sigma-ART (aici adica) sa ii vedeti la treaba. Nu veti regreta.

Pofta buna la cultura!