Roasting the beef…

lovely_assistant: Aaaa, ai zis ca-mi faci roast-beef!
Eu: ?… am zis?
lovely_assistant: Da, ai zis. Sa fac sandwitch-uri cu el.
Eu: Pai daca am zis… am zis. Ia si tu maine niste carne de vitel. Vezi sa nu fie rosu-aprins asa, te pricepi tu…
(a doua seara)
lovely_assistant: Uite, ti-am gasit rasol alb, e bun.
Eu: Pai… e bun, las’ c-o iesi ceva.

Si sa va zic ce-am facut cu el…

Intotdeauna mi-a fost frica de carnea de vita. Mereu reuseam sa scot “talpa cu sos” sau “talpa cu piure” sau, specialitatea bucatarului, “talpa marinata in vin”. Vazand pe altii cu cata nonsalanta trateaza carnea de vita mi-am zis ca “ba, cum naiba aia pot si eu nu?” si am prins curaj.

Prima miscare inteleapta a fost sa spal halca, curatand-o un pic de ce grasime si membrane mai avea pe ea. Apoi am tavalit-o bine prin sare, piper si amestecul-minune de coriandru si chimen pisate impreuna.

Intre timp am aruncat niste ulei de floarea soarelui intr-o tigaie si am incins-o bine (specialistii in carnuri din restaurant mi-au zis ca s-ar fi putut si pe grill. Hm.). Cand uleiul s-a incins bine am aruncat bucata de carne intreaga in tigaie, lasand-o sa prinda o crusta sexy.

Intre timp am pus cuptorul la incins la 140 de grade, cu convectia pornita (da, atat de meserias e cuptorul meu 😉 ). Scopul este ca bucata de carne sa se patrunda incetisor, la foc molcom. Cand a prins bronz pe toate partile am aruncat-o pe gratarul cuptorului si i-am tras o poza.

Farmecul unui roas-beef este acel degrade frumos care se obtine in carne, de la bine facut la aproape crud in mijloc. De aceea este foarte greu de nimerit un roast-beef bun din prima, mai ales daca nu avem un termometru de carne. Ca alternativa putem folosi mana ca sa testam cat de moale e carnea ca sa ne dam seama cand e… medium-rare, dar asta e o metoda care necesita experienta, iar eu nu voiam sa spulber visele dragutei de asistente stricand bunatate de roast-beef. Cu toate astea aceeasi draguta de asistenta a batut din picior si a zis ca ea nu mananca carne gatita sub 70 de grade asa ca a trebuit sa o las 5 minute in plus in cuptor (ha, a ajuns doar la 69 de grade)…

In mod normal acum trebuia lasata carnea vreo 5-10 minute la “odihna”, astfel incat sucurile agitate de caldura sa se raspandeasca incet inapoi in fibra (am citit eu undeva 🙂 ). Evident, foamea si curiozitatea a fost mai mare asa ca am insfacat cutitul si l-am macelarit acolo, pe loc.

Heeeei, dar asta nu arata rau deloc – facuta bine pe la margini, suculenta la mijloc. Nu ne-am putut abtine si am taiat cateva feliute ca sa degustam cum se cuvine. Carnea este moale, gustul dat de aromele prin care am tavalit-o inainte se urca direct la cap… Cu asta ne-am scos de sandwitches pentru urmatoarele doua zile :).

Astazi m-am dat rotund la bucatarie ca am facut roast-beef, drept pentru care am primit niste sfaturi calduroase pentru viitor, cum ar fi – sa folosesc antricot, nu rasol alb si sa-l las la marinat o noapte intreaga in diverse arome, mirodenii (parca s-a soptit si mustar pe undeva). Sfaturile astea cica garanteaza un adevarat orgasm gustativ care da dependenta; iar eu cand am auzit de orgasm mi-am zis ca data viitoare nu trebuie ratata chestia cu marinatul :).

Pofta buna!